Delirul

În Delirul confruntarea cu fatalismul istoriei, în viziunea lui Lev Tolstoi, este o temă la vedere, o temă recurentă. La fel ideea lui Preda despre rolul personalităţii (bune sau rele) în istorie. Un individ demenţial, plasat în structurile puterii, poate provoca un dezastru uman, zice prozatorul, cu referire la Hitler. Adăugând: iar dezastrul este contagios, răul în istorie se răspândeşte ca o molimă, în fine, o decizie luată în cabinetul lui Hitler are efecte dezastruoase într-un sat pierdut în Câmpia Dunării...

Delirul este un roman substanţial – cum am scris la apariţia lui şi cum cred şi azi, după 35 de ani –, nu un mare roman (ca Moromeţii şi Cel mai iubit dintre pământeni), dar un roman curajos, cu scene formidabile (povestea de iubire rustică de la început), bine lucrate, uneori foarte subtile (ezitările medicinistei Luchi, sinceritatea ei derutantă) şi, în genere, Delirul mi se pare şi azi, când îl recitesc, o carte care îşi asumă o temă gravă: cum trec trei-patru tineri printr-o mare tragedie a istoriei. Citind-o, cititorul trece, oricum, bine, satisfăcut, gânditor, neliniştit, uneori sedus de profunzimile creaţiei romaneşti din interiorul unei istorii imposibile.
EUGEN SIMION