Statul național-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941)

Proclamarea statului național-legionar, în 6 septembrie 1940, nu a fost rezultatul vreunei victorii a „revoluției fasciste” în România și nici al presiunii exercitate de Ion Antonescu asupra regelui Carol al II-lea, ci consecința eșecului total în materie de politică externă a regimului carlist. În noul sistem politic, în care generalul Antonescu era Conducător al Statului, iar Horia Sima, vicepreședinte al guvernului, s-au confruntat două concepții diferite: conservator-autoritaristă a elementelor antonesciene și dinamic-revoluționară a adepților radicalismului fascist-legionar. Cele cinci luni de existență ale acestui adevărat „stat dual” au fost presărate cu numeroase violențe și infracțiuni ale membrilor Mișcării Legionare, care au atins punctul culminant prin Asasinatele de la Jilava, Snagov și Strejnicul, în 26–27 noiembrie 1940. Cu arbitrajul celui de-Al Treilea Reich, conflictul a fost tranșat în 1941, când Armata a învins rebeliunea declanșată de „cămășile verzi”. Din acel moment, Mișcarea Legionară a ieșit definitiv de pe scena istorică activă a României.