Adevărul e că posterității nu îi va păsa cum nu ne țineam noi de mână

Așa cum în fiecare dintre noi există – după cum a demonstrat știința modernă – doi lupi, în volumul ăsta există două mooduri care se complinesc: unul e o estetică dark (sau mai bine zis Dunkel) academia, atoatecurioasă, witty și mioapă, iscodind în haine negre de pe acoperișuri roșii; al doilea, de after-party cu dopamine depletion și confesiune fragilă. Am venit pentru primul, am rămas pentru al doilea și – fiindcă nicio piesă care stă pe repeat nu e vreodată prea lungă – aștept vibe-urile ce vor să fie. Susțin acest demers.

– Florentin Popa

Protagonista care se deschide în acest volum încearcă de la bun început să-și proiecteze viitorul, însă reușește abia la final, după ce își explorează trecut-prezentul cu o necruțătoare onestitate. Dragostea, suferința proprie și a celorlalți, dar și rememorarea unor experiențe luminoase formează un flux confesiv intens, pe care cea care vorbește, zdruncinată și rezistentă, îl lasă să fie. Sappho și Cosmina Moroșan, Kafka și Foucault, Mahler și The Beatles coexistă firesc în sensibilitatea autoarei. Curajul și vulnerabilitatea de la baza poemelor Anei Goia accentuează primul cuvânt din titlul cărții.

– Vasile Gribnicea